Noţiuni generale despre construcţii

  Construcţiile sunt produse complexe imobile legate direct de teren şi în contact cu mediul ambiant, destinate a crea condiţii optime pentru adăpostirea şi desfăşurarea activităţii şi vieţii, ţinând seama de condiţiile naturale (teren, climă etc.) impuse de natura sau mediul înconjurător în mijlocul căruia se amplasează.
Factorii principali care determină concepţia, alcătuirea şi modul de execuţie ale construcţiilor sunt, în general, următoarele:
   -omul, care necesită anumite condiţii fiziologice-igienice de temperatură,
umiditate, lumină etc., în vederea asigurării celor mai bune condiţii de
muncă, odihnă şi sănătate; 

    -activitatea omenească, pentru care este destinată construcţia şi care
determină cerinţele funcţionale sau procesul funcţional, adică modul de
distribuire (forme, dimensiuni) şi de legătură pe orizontală şi pe verticală
a spaţiilor şi volumelor construcţiilor;
    -natura, care exercită asupra construcţiilor acţiuni mecanice, fizice,
chimice şi biologice, variabile în funcţie de amplasamentul construcţiilor,
relief, seismicitate, climă, vânt, faună etc.

  Fiecare construcţie sau element de construcţie trebuie să satisfacă un ansamblu de condiţii tehnice sau cerinţe tehnico-economice principale, care se referă la durabilitatea în timp, rezistenţa la foc, rezistenţa şi stabilitatea construcţiei, condiţii fizice şi igienice, arhitectonice, economico-organizatorice ş.a.
Durabilitatea, adică durata de funcţionare normală în timp a principalelor elemente de construcţie, fără pierderea calităţilor necesare de exploatare, poate fi pentru construcţiile definitive:
ridicată (de gradul I), respectiv mai mare de 100 ani;
mijlocie (de gradul II), respectiv de 50.. .100 ani;
normală (de gradul III), respectiv de 20...50 ani;
Construcţiile provizorii au durata de funcţionare de 20 de ani. Durabilitatea este influenţată direct de materialele folosite, de modul de proiectare şi execuţie, de condiţiile de exploatare şi întreţinere şi se referă la rezistenţa materialelor şi elementelor de construcţie împotriva acţiunilor provenite din încărcările construcţiei la care sunt supuse, precum şi la acţiunile mediului ambiant: îngheţ-dezgheţ, umiditate, acţiunea biologică a micro-organismelor, rezistenta la coroziune, la cutremure ş.a

Rezistenţa la foc reprezintă capacitatea construcţiei de a rezista un anumit timp la solicitările termice şi mecanice produse în timpul şi din cauza incendiilor.
Din punctul de vedere al rezistenţei la foc, elementele de construcţiei depind direct de materialele din care se execută şi se caracterizează prin gradul de combustibilitate şi limita de rezistenţă la foc.
Din acest punct de vedere, materialele se clasifică în:
-incombustibile (de exemplu, betonul armat, zidăria etc.);
-greu combustibile sau semicombustibile (de exemplu, metalul neprotejat, lemnul ignifugat sau tencuit etc.) şi
-combustibile (de exemplu, lemnul, cartonul bituminat, masele plastice etc.).

Limita de rezistenţă la foc a unui element de construcţie este perioada de timp (în ore) în care acesta, deşi supus acţiunii temperaturilor înalte, îşi păstrează stabilitatea şi se poate opune propagării incendiilor.
Rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor sub acţiunea solicitărilor se referă la capacitatea portantă, deformaţiile, fisurarea şi oboseala elementelor de rezistenţă.